În perioada sovietică, în RSS Ucraineană minoritatea românofonă a fost împărţită între „moldoveni” şi „români” pe baza criteriului geografic, astfel:
În regiunea Odesa care cuprinde Sudul Basarabiei şi cele 8 raioane din fosta RASS Moldovenească care în 1940 au fost incluse în Ucraina, toţi românofonii au fost etichetaţi drept moldoveni, iar limba vorbită de ei drept moldovenească.
În Transcarpatia (Maramureşul de Nord) românofonii erau recunoscuţi ca având naţionalitate română.
În regiunea Cernăuţi populaţia românofonă era împărţită între „moldoveni” şi „români” după criterii nu foarte exacte (uneori în cadrul aceleiaşi familii existau asemenea împărţiri artificiale), însă ca regulă generală nu foarte strict aplicată, în partea basarabeană a regiunii (fostul judeţ Hotin) românofonii erau declaraţi moldoveni, iar în partea bucovineană a regiunii era acceptată şi declararea naţionalităţii române.
În celelalte regiuni ucrainene unde existau sate româneşti, locuitorii erau consideraţi moldoveni.
În sistemul de învăţămînt pentru minoritatea românofonă se folosea exclusiv „limba moldovenească” scrisă cu alfabet chirilic. Inclusiv românilor din Maramureşul de Nord, care niciodată nu s-au considerat moldoveni şi erau recunoscuţi oficial drept români de autorităţile sovietice, li se preda în şcoli „limba moldovenească”.
După trecerea la alfabetul latin în Republica Moldova, au trecut la alfabetul latin şi moldovenii din Ucraina.
În Ucraina, învăţământ în limba română/moldovenească există doar în regiunile Odesa, Cernăuţi şi Transcarpatia. În perioada de început a URSS, înainte de al doilea război mondial, au existat şcoli moldoveneşti şi în alte regiuni
